“Ne naştem singuri, trăim singuri, murim singuri. Doar prin dragoste şi prietenie putem crea iluzia de o clipă, că nu suntem singuri”. Orson Welles
Ciudat cum o poveste se poate termina sau dimpotriva, poate incepe cu aceleasi cuvinte...Iluzia iubirii eterne s-a dus, iar undeva in departare se vede trecutul. Am incercat sa fug de amintiri si aici nu ma refer doar la cele urate ci si la amintirile frumoase care te fac sa suferi poate mai mult...
Imi este frica de singuratate si de tot ce inseamna ea, de noptile intunecate fara speranta, de zilele mult prea reci sau mult prea calde in care nu ma regasesc, de lacrimile care ma desfigureaza...mi-e frica de ploaie, de cerul innorat care se transpune in sufletul meu...mi-e frica de junghiul toracic si de toata durerea surda care nu dispare...
Atunci cand sufar toata fiinta mea e paralizata si universul meu se prabuseste. Nu pot citi, nu pot invata, nu pot zambi iar mintea-mi este inpaienjenita de idei haotice.
Avertisment: toate personajele sunt fictive si orice asemanare cu realitatea este mai mult sau mai putin intamplatoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu